Călătoare printre cuvinte – Interviu cu Diana Florina Cosmin


O jurnalistă călătoare, Diana Florina Cosmin face parte dintre oamenii pe care viaţa i-a binecuvântat din plin cu talent. Are o carieră excepţională într-un domeniu în care se simte pe “teren propriu”, a lansat o carte bestseller, este editor colaborator Cosmopolitan, editor coordonator la Forbes şi redactor şef pentru ForbesLife şi Up by Forbes. Diana colecţionează poveşti şi multe alte lucruri despre care vorbeşte cu drag şi pasiune.

Dacă vreodată pesimismul ţi-a şoptit că nu poţi să le ai pe toate… Diana este exemplu viu care ne demonstrează că se poate! Aşa că am vrut să aflăm cum reuşeşte. Ce a ieşit, este un interviu inspiraţional şi plin de sensibilitate despre călătorii, experienţe de viaţă şi vise împlinite.

Diana, ai o mulţime de proiecte de succes şi totuşi, îţi găseşti timp să călătoreşti mult prin lume. Ai găsit vreo formulă magică prin care să îmbini plăcerea cu afacerile?

Bunicul meu a fost aviator, era mecanicul de bord al Regelui Mihai, aşa că gena zborului am moştenit-o sigur de la el, pentru că în avion mă simt ca peştele în apă. Acum vreo câţiva ani, când eram în facultate, ţin minte că le-am spus părinţilor mei, cu toată seriozitatea, că ,,îmi doresc un job care să mă ţină între două avioane“. Chiar asta simţeam. La scurt timp am obţinut bursa de masterat şi am avut ocazia să locuiesc în cinci colţuri de lume şi să zbor aproape săptămânal, după care a apărut în viaţa mea Forbes, iar prin prisma meseriei mele sunt de asemenea în continuă mişcare. Aşa că sunt ilustrarea perfectă a principiului ,,Ai mare grijă ce-ţi doreşti, că sigur se îndeplineşte“.

Cum le îmbin nu aş putea să spun exact, pentru că nu e o formulă exactă, e doar plăcerea de a călători, amestecată cu enorm de mult entuziasm şi cu o energie care se auto-alimentează.

Am avut saptămâni-record, în care am fost în câte patru ţări, pur şi simplu aşa se nimereau evenimentele şi nu puteam să le reprogramez după orarul meu, pentru că erau prea mulţi factori implicaţi şi nu aveam cum să stric eu balanţa. Ultima echilibristică de acest gen a fost acum o lună, când am avut una dintre săptămânile de foc: marţi am predat la tipar Forbes Life după care am zburat la ora 22 spre Chişinău, miercuri am avut un eveniment acolo cu ,,Poveştile unei inimi“, joi la 6 dimineaţa am zburat înapoi spre Bucureşti, în seara zilei de joi am prezentat împreună cu colegul meu Ionuţ Bonoiu Gala ,,Forbes Woman“, vineri am trebăluit în redacţie şi vineri seară am plecat la Cracovia, unde m-am întors duminică, de Florii, când era şi ziua mea de nume.

Ţi-ai făcut un bilanţ, câte ţări ai vizitat până acum?

Da, cred că este cel mai drag bilanţ al meu. Am vizitat 44 de ţări. Dintre continente, îmi lipsesc doar Antarctica şi Australia, deşi teoretic Australia şi Oceania sunt contabilizate împreună în general, iar în Oceania am fost, aşa că… e cumva la limită.

Ai scris multe articole despre antreprenori români care au reuşit în străinătate şi promovezi  intens brandurile româneşti de succes. Ne poţi spune care sunt, după părerea ta, ingredientele unei promovări de succes, indiferent dacă produsele vizate sunt articole de îmbrăcăminte, piese de mobier sau… vacanţe?

După toate poveştile pe care le-am auzit şi le-am dat mai departe, am ajuns la concluzia că secretul este să fii capabil să oferi un produs bun, să-l încarci măcar cu un strop de emoţie şi să nu promiţi niciodată mai mult decât poţi livra (să poţi să ,,walk your talk“, vorba americanului).

Chiar dacă o formulare bombastică îţi atrage rapid trei noi clienţi, în momentul în care realitatea se dovedeşte mult mai puţin spectaculoasă decât reclama, oamenii vor fi dezamăgiţi şi nu se vor mai întoarce a doua oară la tine.

Suntem bombardaţi de oferte din toate părţile, aşa că 99% dintre ele ne trec pe la ureche şi atât. În ultima vreme constatat tot mai mult că un serviciu bun sau un produs bun ajung inevitabil într-un fel de cerc al ,,datului mai departe din vorbă-n vorbă”. Când îţi place un loc, un specialist, un obiect sau un brand şi când reuşeşte să-ţi ofere ceva ce căutai tu dintotdeauna, automat simţi nevoia să vorbeşti despre el.

În vremurile noastre, cine nu are un produs cu adevărat bun şi care să-i aducă celui care îl cumpără o plus valoare nu va reuşi să supravieţuiască pe termen lung.

Mi-a plăcut în mod deosebit o fotografie cu tine din Mauritius, în care porţi o ie tradiţională românească asortată cu o vestă de salvare. Te-ai gândit vreodată că prin lucruri mărunte eşti un ambasador al brandului nostru naţional atunci când călătoreşti în străinătate?

Acea poză îmi este foarte dragă şi a fost o potriveală reuşită cu vesta de salvare. Când plec în străinătate îmi place mereu să iau lucruri cu mine lucruri ,,made în România”. Mi-am educat această nevoie de diferenţiere în perioada în care am locuit printre străini, în SUA, Olanda, Anglia, Austria şi Elveţia. Nu mai era nimeni de aceeaşi naţionalitate cu mine în acelaşi grup, şcoală sau anturaj, şi atunci am simţit pentru prima oară nevoia să mă exprim stilistic într-un mod care să vorbească foarte clar despre locul din care vin.

Până atunci îmi plăcea portul românesc, dar îl admirăm de la depărtare, ca şi cum te-ai uita în vitrina unui muzeu. În Olanda am început pentru prima oară să port ii, să folosesc lucruri vintage de-ale mamei, să mă afişez un pic mai ,,ostentativ“ în creaţii de-ale designerilor români. Îmi dădea un sentiment mai puternic de identitate şi cred că oricine a fost plecat din ţară pentru o perioadă mai lungă de timp înţelege bine ce vreau să spun.

Acest obicei mi-a rămas şi în prezent: când plec la evenimente în afară sau chiar şi în vacanţele mele, în 9 cazuri din 10 îmi iau ţinute de-ale designerilor români şi sunt foarte admirate întotdeauna. S-a întâmplat să mă oprească franţuzoaice pe Champs Elysees şi să mă întrebe de o bijuterie Carla Szabo, de o bluză Ingrid Vlasov sau de o rochie Maria Lucia Hohan. E un sentiment foarte plăcut. Şi da, chiar cred în acest tip de ,,branding de ţară“, am şi avut un editorial în ForbesLife pe tema asta, la sfârşitul anului trecut. Spuneam că fiecare dintre noi este România în miniatură şi că nu cred în fapte mari şi strategii sforăitoare, ci în puterea exemplului personal.

Pentru americanii mei, de exemplu, România va fi mereu ,,Ţara lui Didi“. Asta îmi doresc cel mai mult: ca fiecare om care mă cunoaşte să mă asocieze cu România pe mine, nu pe cei despre care se mai scrie uneori prin tabloide sau care apar în jurnalele de ştiri senzaţionale. Cred că e cel mai bun lucru pe care-l putem face fiecare dintre noi pentru ţara asta.

Prin călătoriile tale ai avut parte de întâlniri emoţionante, care să te marcheze pozitiv şi de care să-ţi aminteşti cu nostalgie?

Au fost foarte multe, sunt norocoasă. Unele au fost emoţionante (un bătrân din Tunisia cu care am dezbătut despre România de pe vremea lui Ceaușescu sau o doamnă de 80 de ani care mi-a fredonat cu lacrimi de nostalgie în ochi ,,Sanie cu zurgalăi“ pe o stradă din Israel), altele au fost providenţiale (două călătoare din Chile, pe care le-am cunoscut întâmplător în Segovia şi cu care am rămas prietenă până în ziua de azi), iar altele au fost pur şi simplu amuzante (în Tunisia, băiatul de la recepţie mi-a scris o scrisoare de dragoste în franceză şi mi-a strecurat-o într-un buzunar din bagaj la plecare, iar în Emirate cineva s-a oferit să mă cumpere pentru 30 de cămile şi un Ferrari.

Amuzantă şi absolut stranie a fost şi experienţa din China, unde m-am simţit un pic ,,ca la expoziţie“, pentru că mă opreau oamenii pe stradă să facă poze cu mine. La început nu înţelegeam de ce, dar apoi m-am lămurit, pentru că toţi îmi spuneau acelaşi lucru: ,,Big eyes, curly hair“. Pentru ei, părul creţ şi ochii mari reprezintă ceva extraordinar de exotic şi cred că am câteva zeci de poze făcute cu localnici în timpul acelei călătorii. Inclusiv copiii arătau cu degetul spre mine uimiţi, ca şi cum eram venită dintr-o altă lume. Nu ştiu cum ar fi fost dacă eram blondă cu ochi albaştri, cred că dădeam şi autografe.

Tot China se leagă şi de un alt tip de aventură, pentru că am fost acolo fix în perioada în care a erupt vulcanul din Islanda şi până în ultima clipă nu am ştiut dacă mă voi putea întoarce acasă sau nu. Mă uitam seara la ştiri şi mă gândeam ,,Oh Doamne… dacă nu se mai zboară 2-3 luni de-acum încolo, ce fac eu aici în Shanghai?“. Ţin minte că soundtrackul meu în acele zile era melodia lui Michael Buble: ,,May be surrounded by/ A million people I/ Still feel all alone/ I just wanna go home…“. Exact aşa mă simţeam spre final.

Dacă ar fi să alegi o singură călătorie despre care să ne povesteşti, care ar fi aceea?

E teribil de greu, aproape imposibil, dar cred că o voi alege pe una dintre cele mai spectaculoase: Coreea de Sud, China şi Macau, o călătorie făcută acum trei ani, preţ de două săptămâni extraordinar de intense.

A fost ca un montagne-russe emoţional: cosmopolitul Seul, portretele imense ale lui Mao în Beijing, poveştile locale absolut extraordinare (faptul că părinţii care au copii necăsătoriţi şi prea absorbiţi de joburi ca să mai aibă timp de viaţa personală se strâng zilnic în parcul de lângă Templul Soarelui din Beijing şi fac schimb de fotografii ale odraslelor, în speranţa că le vor găsi pereche sau faptul că tot acolo, în parc, pensionarii chinezi îşi organizează singuri concursuri de şah sau de recitare de poezii, pregătesc mini-spectacole de teatru amator sau aduc muzică şi dansează). Apoi Shanghai-ul parcă desprins dintr-o poveste SF şi satele tradiţionale, vechi de 4.000 de ani, aflate la nici 20 de kilometri de el; repetiţiile fanfarelor pentru Expoziţia Mondială (surprinse în Grădinile Yuyuan din Shanghai); faptul că în inima junglei de zgârie-nori din Shanghai e un bulevard Art Deco absolut superb şi pur european şi, nu în ultimul rând, experienţă uluitoare din Macau, un oraş absolut portughez ca aspect, dar unde am simţit cel mai pregnant densitatea demografică a Chinei (efectiv aveam o senzaţie de uşoară claustrofobie). Şi, evident, Marele Zid Chinezesc, pe care am urcat într-o zi de iulie în care a nins.

Pe lângă toate aceste minunăţii, marele câştig a fost că am reuşit să ,,simt“ şi să înţeleg mult mai bine spiritul asiatic. Sunt nişte oameni care au cultul muncii în sânge, iar eu admir şi respect munca grea mai mult decât orice pe lumea asta.

Se spune că, pe lângă locul unde ne-am născut şi am crescut, de-a lungul vieţii o să găsim un loc pereche sufletului nostru, unde o ne simţim ca acasă. Ai găsit vreun astfel de loc prin călătoriile tale?

Am găsit două astfel de locuri şi chiar nu mă pot decide între ele, fiindcă sunt foarte speciale în moduri diferite. Primul e Londra, unde am locuit şi care are pentru mine efectul unui energizant instantaneu. Indiferent cât de obosită, tristă sau extenuată sunt când decolez de pe Otopeni, când ajung la Londra am un zâmbet imens pe chip şi sunt numai cu ochii pe sus, de parcă aş vedea fiecare străduţă pentru prima oară. Cred că am fost de zeci de ori la Londra, dar de fiecare dată e ca prima oară şi nu mă mai satur să o văd şi să o revăd. Nu degeaba spunea Samuel Johnson că ,,atunci când te plictiseşti de Londra, te plictiseşti de viaţă, pentru că Londra înseamnă tot ce are viaţa mai bun de oferit“. Subscriu 100%!

Al doilea loc este Cracovia, leagănul cultural al Poloniei, unde mă duc în fiecare an într-un soi de călătorie iniţiatică, de suflet. Am nişte rădăcini poloneze, dar nu credeam în vocea sângelui până când nu am vizitat prima oară oraşul, în 2008. Efectiv m-am simţit acasă. În acea perioadă locuiam la Viena, unde – chiar dacă îmi plăcea şi eram conectată la viaţă şi ritmul de lucru austriac – mă simţeam cumva ,,în trecere“, oraşul nu reuşise să se lipească de sufletul meu. M-am dus la Cracovia într-un weekend, de curiozitate, iar când am ajuns pe aeroport am avut un sentiment inexplicabil de linişte şi de căldură, ca şi cum aş fi ajuns acasă. De câte ori mă duc, regăsesc acelaşi sentiment, ca şi cum o părticică din mine şi-ar avea locul acolo.

Domeniul turismului este atât de frumos pentru că oamenii vin la noi când sunt fericiţi sau când au nevoie de fericire în viaţa lor şi pleacă zâmbind şi visând la experienţele care îi aşteaptă. Tu cum te simţi când te pregăteşti de o nouă călătorie? Ai tendinţa să organizezi totul până în cele mai mici detalii sau îţi faci planul în mare şi aştepţi să fii surprinsă?

Eu mă hrănesc nu doar cu călătoriile, ci şi cu aşteptarea călătoriilor. Am nevoie de orizonturi de speranţă şi în perioadele cele mai stresante mă ,,ademenesc“ singură cu asemenea recompense. Dacă ştiu, spre exemplu, că peste o lună voi pleca în locul X, acel gând mă însufleţeşte şi mă face să fiu chiar şi mai eficientă decât de obicei. Parcă rotiţele minţii se învârt mai repede și totul merge fluierând. Ca detalii: îmi place să ştiu exact UNDE anume voi sta, e foarte important şi îmi dă un sentiment de siguranţă şi de linişte interioară. Nu aş putea niciodată să plec undeva şi să găsesc cazare la faţa locului, pur și simplu nu funcţionez astfel. Dar în afară de asta, sunt foarte spontană şi cred că sunt un călător intuitiv: dacă un loc mă atrage sau îmi trezeşte curiozitatea, simt nevoia să-l explorez imediat.

Ca agenţie de turism, atunci când vindem călătorii ne place să credem că vindem de fapt experienţe, relaxare, distracţie… într-un cuvânt, fericire! Ce îţi vine în minte când te gândeşti la călătorii?

Chiar vindeţi experienţe! Cred că orice călătorie este şi ar trebui să fie o aventură care să-ţi schimbe viaţa. Şi asta nu înseamnă să escaladezi un munte sau să mergi prin junglă, ci să faci ceva ce n-ai mai făcut niciodată, chit că asta înseamnă să mănânci ceva nou, să vizitezi un loc nou sau să vorbeşti cu cineva care habar nu are de locul din care vii tu. Când mă gândesc la călătorii, simt fluturaşi în stomac, simt adrenalina, simt nerăbdare.

Cred că sunt produsul locurilor pe care le-am văzut şi al experienţelor pe care le-am strâns în cei 29 de ani de viaţă. Cel mai frumos epitet prin care mi-aş dori să fiu descrisă este ,,călătoare“. E cel mai valoros lucru din lume şi singurul care nu se devalorizează, nu poate fi furat şi nici contrafăcut.

Pe site-ul Go Travel, avem o secţiune de recomandări turistice, unde oamenii pot să găsească informaţii despre obiective interesante, hoteluri, restaurante şi posibilităţile turistice din toate destinaţiile populare ale lume. Cât de important este pentru tine să pleci cu un bagaj bogat de informaţii despre locurile pe care urmează să le vizitezi?

Am trecut prin toate etapele: de la planuri întocmite pe ore şi minute, cu locuri documentate în cel mai mic detaliu şi distanţe cronometrate în avans, la escapade în care nu voiam decât să mă plimb fără ţel, fără să îmi pun nici măcar un singur reper pe hartă. Încă oscilez între cele două variante, în funcţie de starea de spirit şi de cât de obosită sunt, dar cred că idealul este să citeşti în avans cât mai multe, să ştii exact ce îţi oferă locul respectiv, iar în momentul în care ajungi acolo să alegi fix ce te inspiră pe moment. E posibil să îţi surâdă ceva în momentul în care faci planificarea, iar când aterizezi să nu mai ai niciun chef de acel ceva şi să găseşti în mod spontan o activitate mult mai plăcută. Trebuie să ,,te asculţi“, pentru că o călătorie n-ar trebui să fie un maraton de bifat cât mai multe obiective turistice în cât mai puţin timp, ci un răgaz pentru suflet şi minte.

Ştiu că eşti o mare colecţionară… ai şi o colecţie de suveniruri din locurile pe care le-ai vizitat?

Cred că viaţa mea întreaga e o imensă colecţie. Da, colecţionez magneţi, colecţionez paharele mici din fiecare ţară vizitată (de dimensiunea celor folosite pentru shot-uri), colecţionez miniaturi (bucătarii miniaturale, seturi de veselă din porţelan, viori, figurine cât unghia, orice este mic şi realizat cu maximă migală), colecţionez machete de avioane şi de maşinuţe de epocă, colecţionez şerveţele (e singura colecţie de care m-am mai lăsat de-a lungul timpului, dar e şi cea mai veche, începută în clasa a II-a), cred că sunt o colecţionară de profesie. Și, dacă stau să mă gândesc bine, chiar şi la job tot asta fac într-un fel sau altul: colecţionez poveştile oamenilor care-mi ies în cale.

Best seller-ul tău, “Poveştile unei inimi” are lecţii de viaţă pentru fete singure. Ce sfaturi ai pentru persoanele cărora le lipseşte curajul să călătorească singure?

Este un subiect despre care vorbesc adesea şi îl dau de multe ori drept exemplu fetelor care îmi mărturisesc că nu au suficient curaj sau siguranţă de sine şi că nu ştiu de unde să înceapă procesul de ,,vindecare”. Cel mai bun remediu pentru lipsa de încredere în propriile forţe e să pleci undeva de una singură.

O călătorie pe cont propriu îţi ascute simţurile, te căleşte, te face să te împrieteneşti mult mai bine cu propria persoană şi te face să savurezi mult mai intens experienţele, pentru că nu ai cu cine altcineva să le împărtăşeşti în afară de… tine. Când îţi dai seama că în acel interval din timp şi spaţiu TU eşti singura persoană din lume pe care poţi conta şi că reuşeşti să-ţi porţi de grijă fără niciun sprijin din afară, totul se schimbă. Te întorci un alt om: mai sigur, mai semeţ, mai împăcat cu tine. Întotdeauna am zis că oamenii cu încredere de fier în ei înşişi nu s-au născut nicidecum aşa: sunt pur şi simplu oameni care s-au pus mai mult la încercare şi îşi cunosc mai bine tăria interioară.

Te-ai gândit vreodată să scrii o carte despre călătorii?

O carte recunosc că nu, dar scriu în fiecare număr ForbesLife articole despre locurile pe care le-am văzut şi m-au impresionat. Cred că aş scrie o carte despre călătorii doar dacă aş petrece un an în jurul lumii spre exemplu, atunci da, aş considera că pot să mă apuc să-mi aştern ,,memoriile“ de călător.

Ai spus de curând într-un interviu că eşti “un soi de cetăţean al lumii” pentru că ai călătorit într-o mulţime de locuri. Unde plănuieşte să ajungă acest cetăţean universal, de acum înainte?

Chiar aşa mă simt, un cetăţean al lumii. Primul meu blog chiar aşa se şi numea: ,,Diana and the World“. Am o listă lungă de locuri pe care visez să le văd, dar primele pe listă sunt Noua Zeelandă, Rusia şi ţările din America Latină (în special Mexic, Peru, Venezuela şi Columbia). Nu mă grăbesc însă, există un moment potrivit pentru fiecare lucru.


SOURCE AND TAGS